DUELUL GIGANŢILOR

INTER MILANO - BARCELONA 3-1 (1-1)

În viaţă nu spectacolul, circul şi distracţia reprezintă esenţa. Munca, încercările continue, ambiţia, încrederea şi puterea sunt cele care te aduc de multe ori în prim plan. Satisfacţia ta profesională parcă e şi mai mare atunci când ştii că ai muncit mult. Ce legătură ar avea toate astea cu cel mai popular sport? Mulţi ar zice niciuna.

Fotbalul spectacol a murit. Şi poate că e pentru prima dată când mă bucur că moare ceva. Pe dreptunghiul verde din Milano a învins forţa, puterea, viteza, oportunismul şi orgoliul unui antrenor pe care cei mai mulţi oameni din fotbal îl urăsc. Mult umflata echipă extraterestră care încerca să aducă a portocală mecanică, deşi nici Cruyff şi nici Van Gaal nu erau pe margine, a gustat din pocalul umilinţei. Geniile care au pus la respect Primera, au stat în bănci ca nişte învăţăcei cuminţi în faţa unuor jucători care au alergat, au băgat serios piciorul, au intrat des în offside, s-au apărat aproape perfect şi au combinat mereu în viteză. Adică au jucat fotbal. Inter a jucat fotbal. Barcelona a vrut să facă spectacol. Liga campionilor la spectacol e merită catalanii. La fotbal însă, parcă a sosit momentul ca şi Moratti să ajungă acolo sus. Oricare va fi rezultatul după retur, în seara asta sunt fericit. Pentru că munca şi dăruirea a învins talentul şi pronosticurile. În seara asta FOTBALUL a câştigat.

TRĂIESC

Nu am putut niciodată să înteleg de ce unii oamenii se victimizează atât de tare încât aleg "să moară trăind", aşa cum metaforic o spun, în loc să "trăiască murind".
Un simplu eşec. O problemă. O greutate. Atât e destul pentru a schimba cursul unei vieţi. Un gând distruge tot. Cum un om matur poate să se arunce în braţele morţii doar din cauza unor gânduri negre? Pastile. O lamă. O funie. Sau o săritură de pe pod. Buff. Şi gata.
Criză financiară, labilitate psihică, singurătate acută, neîntelegere sau neîmpăcarea cu sine. Motive şi iar motive. Eu cred că de fapt e altceva. Unii dintre noi nu depăşesc adolescenţa şi cred că aşa atrag atenţia asupra lor. Cred că în altă lume le va fi mai bine. Cred că aşa o să-i iubească cei din jur mai mult. Cred că aşa rămân vii.
Greşit. Viu nu rămâi. Viu eşti. Spiritul tău poate trăi indiferent de existenţa ta fizică. De fapt, doar realizările rămân. Şi dacă eşti ghinionist, pot rămâne şi eşecurile usturătoare.
Mie mi-a plăcut mereu viaţa. Poate că, în stilul ăsta, cu ritmul de lucru, cu escapadele mele nocturne, cu nopţile pierdute în cârciumi şi localuri diferite mă sinucid şi eu încet şi sigur. Poate că nu realizez că sunt la fel. Poate că şi prea multă viaţă te omoară. Dar eu iubesc viaţa prea mult. Eu vreau să ajung acasă obosit de la serviciu, dar să am sclipiri. Eu vreau să îmi fie rău duminica, dar sâmbătă noapte să simt suavul gust al şpriţului împreună cu prietenii. Să mă zgârie decibelii în urechi sau să mă uşureze de câteva mulioane lăutarii. Nu vreau să iubesc şi nici să fiu iubit. Dar vreau ca interacţiunea mea cu persoanele de sex opus să emane erotism şi să degaje o căldură plăcută, asemănătoare dar total opusă din alt punct de vedere cu cea a dragostei. Vreau să fiu original. Vreau să mă duc la medic doar dacă mă simt foarte rău, la fel cum fac şi cu maşina: mă duc la mecanic doar dacă nu mai merge deloc.
Concluzia: vreau să mor sănătos, acasă, în patul meu, nu bolnav prin spitale. Şi...cred că vreau să mor tânăr, dar cât mai târziu posibil.....dacă se poate şi peste 100 de ani. EU TRĂIESC